joi, 15 mai 2014

Recenzie carte: "Madison Avery - Pe jumatate moarta" de Kim Harrison

Atunci cand m-am apucat sa citesc primul volum din seria “Madison Avery” de Kim Harrison, “Pe Jumatate Moarta” nu stiam exact la ce sa ma astept si nu aveam asteptari prea mari de la aceasta carte. Romanul a reusit insa nu doar sa se ridice la nivelul asteptarilor, ci chiar sa le si depaseasca putin, dovedindu-se o carte relaxanta, cu o idee originala.

Colegii au considerat-o mereu pe Madison Avery ciudata si nebuna din cauza modului in care se imbraca, dar in ultima vreme aceasta pare ca vrea sa le demonstreze ca nu se insala in privinta ei deoarece fata a inceput sa vorbeasca cu … aerul. In realitate, ceea ce nu stiu ei este faptul ca fata vorbeste cu un inger pazitor, o fiinta mica si amuzanta pe care oamenii obisnuiti nu o pot vedea. Cat despre Madison … ei bine Madison o poate vedea deoarece ea nu mai este de ceva timp o fiinta normala … ea este moarta, dar nu disparuta, traind la limita dintre viata si moarte. Cu putin timp in urma traia o viata normala, dar chiar in ziua in care urma sa implineasca 17 ani, un spintecator frumos si atragator i-a facut un dar la care nu se astepta: a incercat sa o ucida, singurul lucru care i-a salvat viata lui Madison fiind faptul ca a reusit sa-i fure acestuia amuleta . Datorita amuletei furate, care ii ofera iluzia unui corp, Madison are posibilitatea de a trai o viata cat mai asemanatoare cu cea pe care o avea inainte de nefastul eveniment si intre timp incearca sa se acomodeze cu noua lume in care se afla cu ajutorul unui spintecator al luminii pe nume Barnabas. Dar spintecatorul care a incercat sa o ucida isi vrea amuleta inapoi …

Am apreciat originalitatea povestii, fiind prima data cand citesc despre spintecatori, asa cum au fost construiti de catre Kim Harrison. Ideea luptei dintre soarta si liber arbitru si faptul ca nu exista o diferentiere clara intre “tipii buni” si “tipii rai” m-a facut sa o apreciez pe autoare, ideea acesteia fiind originala si folosita cu mult talent.

Personajele in schimb m-au dezamagit in cea mai mare parte a romanului, singurele dintre ele care mi-au fost simpatice fiind ingerul pazitor al lui Madison, Grace si spintecatoarea intunericului, Nakita.

Grace a fost o sursa de amuzament continua, fiind pur si simplu simpatica. Pentru un inger pazitor aceasta era extrem de ironica, sarcasmul ei aducandu-mi zambetul pe buze in timpul lecturii si       facandu-ma sa o indragesc. In ciuda marimii si nivelului ei aceasta este extrem de curajoasa si personal cred ca Ron nici nu ii putea oferi lui Madison un inger pazitor mai bun.

Frumoasa si inteligenta, Nakita, spintecatoarea intunericului, este pur si simplu mortala. La propriu! La fel ca si Grace, Nakita mi-a devenit simpatica de la primele pagini in care a aparut, firea ei rece si in acelasi timp amuzanta, loialitatea ei, dar si talentele in lupta facandu-ma sa o indragesc pe tot parcursul lecturii.

Madison in schimb a reusit sa ma scoata din sarite, comportamentul ei imatur si impulsivitatea ei     facandu-ma sa imi dau ochii peste cap de mai multe ori in timpul lecturii. Cel mai mult m-a enervat in momentele in care in loc sa aprecieze puterea si pozitia care i se ofereau, ea insista ca nu le doreste pentru ca nu o reprezinta, comportandu-se exact ca un copil rasfatat.

In ciuda comportamentului lui Madison cartea s-a dovedit a fi o lectura usoara, relaxanta, iar pe mine cel putin m-a convins sa citesc cat mai curand si cel de-al doilea volum al trilogiei.

vineri, 9 mai 2014

Recenzie carte: "Carrie" de Stephen King

Dupa ce ultimul roman horror pe care l-am citit, “Piercing”, s-a dovedit o mare dezamagire am vrut sa citesc o carte de care sa fiu sigura ca nu voi fi dezamagita, prin urmare am ales romanul lui Stephen King, “Carrie”.

Cartea spune povestea tinerei Carrie, o fata diferita din mai multe puncte de vedere. Crescuta de o mama fanatica, care, in numele religiei se gandise chiar sa-si ucida fiica, lui Carrie ii este greu sa se poarte normal atunci cand se afla la scoala, motiv  pentru care este tinta rautatilor colegilor.

Neavand liniste nici acasa, nici la scoala, viata lui Carrie este un adevarat iad, fata incercand din rasputeri sa fie atat pe placul mamei ei, cat si pe cel al colegilor. Dar cand sortii pare sa i se faca mila de fata, iar aceasta descopera ca are puteri telekinetice, fiind capabila sa miste, sa arunce, sa zdrobeasca si sa incendieze lucruri, razbunarea lui Carrie ii va lovi pe toti cei care au ranit-o.

Povestea a fost prezentata intr-un mod interesant, intamplarile fiind insotite de articole din ziare sau reviste, de interviuri, de citate din carti si articole stiintifice, toate acestea oferind un plus de veridicitate romanului. Ritmul alert in care era prezentata actiunea a mentinut suspansul in timpul lecturii, facandu-ma sa vreau sa aflu cat mai repede intreaga poveste a lui Carrie.

Carrie a fost un personaj impresionant nu doar datorita puterilor ei, ci datorita intregii ei vieti. In ciuda comportamentului mamei ei, fata tinea la ea si incerca sa-i faca pe plac. Pana la evenimentele finale, de dupa bal, fata o infruntase pe mama ei doar pentru a incerca sa se integreze printre colegii de la scoala, dar acestia, in loc sa incerce sa o cunoasca pe ea, o considerau doar “fiica nebunei de White” si isi bateau joc de ea cu orice ocazie. Unul dintre citatele mele preferate despre Carrie este spus de catre Sue: 
“ […] Aceasta e fata pe care oamenii o tot numesc un monstru. Vreau sa va intre bine in minte lucrul asta. Fata ce se putea declara multumita cu o bere de radacini de zece centi, si un hamburger, dupa unicul ei dans la scoala, astfel ca momma sa nu-si faca griji… ” (pag.128, “Carrie” de Stephen King, editura Nemira). 
Personal, mi-a fost mila de Carrie si nu o pot condamna pentru ceea ce a facut dupa bal. Probabil daca ar fi avut macar o persoana care sa ii fie aproape de la inceput, care sa o inteleaga si sa o sustina, atunci finalul ar fi fost altfel atat pentru Carrie, cat si pentru ceilalti locuitori.

Billy si Chris au fost unele dintre cele mai detestabile personaje pe care le-am intalnit intr-o carte. Chris este exact genul de fata de bani gata, capabila sa joace perfect rolul de fetita dulce a lui taticu’ atunci cand vrea sa obtina ceva de la acesta. Billy este golanul dezaxat care se distreaza teorizand fiintele din jurul lui, nepasandu-i nici macar o clipa ca acestea au si ele suflet si sentimente.

Desi “Carrie” nu este un roman atat de inspaimantator incat sa te faca sa tremuri in timp ce-l citesti, este o carte scrisa cu talent, cu personaje bine construite, de care nu ai cum sa nu te atasezi. Chiar daca nu este cel mai inspaimantator roman al lui Stephen King, “Carrie” este o carte buna, care merita citita atat de fanii genului horror, cat si de cititorii care nu sunt atrasi de acest gen literar.

sâmbătă, 3 mai 2014

Recenzie serial: Balika Vadhu - Mica Mireasa (Childhood story arc)

Acum ceva timp, tot schimband canalele, am descoperit serialul indian “Mica mireasa” si am urmarit primele episoade mai mult din curiozitate si plictiseala. In scurt timp insa actiunea serialului m-a prins si asa am ajuns sa urmaresc in fiecare seara cate un episod, curioasa sa vad ce urmeaza sa se mai intample.

Serialul aduce in discutie o problema importanta din India, aceea a casatoriilor intre copii. Astfel, aflam povestea lui Anandi (Avika Gor), singurul copil al lui Khajan (Chetanya Adib) si al lui Bagwati (Bhairavi Raichura), o familie saraca si muncitoare. La varsta de 8 ani aceasta este casatorita cu Jagdish (Avinash Mukherjee), fiul unei familii bogate si este nevoita in scurt timp sa renunte la copilarie si sa paseasca       intr-o noua viata, aceea de nora. Anandi este trimisa in casa socrilor la o varsta frageda, unde incearca sa se adapteze si sa invete regulile casei. Familia lui Jagdish este condusa cu o mana de fier de catre bunica acestuia, Kalyani Devi (Surekha Sikri), o femeie dura si stricta, dar in acelasi timp iubitoare si protectoare cu membrii familiei ei. Desi socrii ei, Sumitra (Smita Bansal) si Bhairon (Anup Soni), o iubesc foarte mult pe Anandi si incearca sa o apere si sa-i acopere greselile, fata este des pedepsita de catre bunica Kayani, care incearca sa o invete care sunt indatoririle unei nurori.

In paralele cu viata lui Anandi in casa socrilor este prezentata si viata celorlalti membrii ai familiei. Basant (Satyajit Sharma), fratele lui Bhairon, este un barbat iute la manie care o asculta orbeste pe mama lui. Serialul prezinta  mariajul acestuia cu Jamuna si mai apoi cel cu Gehna (Neha Marda), cea de-a doua sotie a lui, o tanara frumoasa si inteligenta.

Daca prin prisma intamplarilor din viata lui Anandi serialul prezinta greutatile prin care trece o fata trimisa de mica in casa socrilor, acesta reuseste sa prezinte si o alta versiune, viata unei tinere mirese care, desi este maritata, locuieste inca in casa parinteasca. Suguna (Vibha Anand), fiica lui Bhairon si a Sumitrei, o fata frumoasa si inteligenta, este maritata cu Pratap (Jehangir Vakil), fiul unei familii bogate. Parintii ei au decis insa ca fata sa locuiasca in casa lor pana la varsta de 18 ani, dar ceea ce nu stiu ei este faptul ca Suguna se intalneste in secret cu Pratap, iubirea dintre cei doi facandu-i sa incalce orice regula pentru a se vedea.

Desi la inceputul serialului mi-a fost mila de Anandi, cu fiecare episod pe care il vedeam aceasta imi devenea din ce in ce mai antipatica. Ingamfata si egoista, aceasta mi se parea mult prea rasfatata pentru pozitia pe care o avea in casa socrilor, dar si in societate. Personal, de multe ori am considerat ca socrii ei o rasfata prea mult si chiar o iubesc mai mult decat isi iubesc proprii copii, pe Suguna si Jagdish. Atat Bhairon cat si Sumitra au luptat mult mai mult pentru anumite drepturi ale lui Anandi, drepturi pentru care nu au luptat atunci cand era vorba de proprii lor copii. De exemplu, cei doi s-au zbatut cat de mult posibil pentru a o convinge pe Kalyani sa-i permita fetei sa invete, dar, atunci cand Suguna s-a maritat, acestia nu s-au chinuit sa ii ofere sansa de a studia mai departe si asta in ciuda faptului ca fata locuia inca in casa lor, nu in casa socriilor. In plus, in momentele in care se despartea de Anandi, Sumitra parea a suferi mult mai mult decat in momentele in care a trebuit sa se desparta de Suguna.

Unele dintre personajele mele preferate din serial au fost Gehna, Suguna si Shyam (Vikrant Massey). Ghena si Suguna sunt amandoua inteligente, fiecare dintre ele facandu-ma sa le indragesc. Mi-a placut atat modul direct al Gehnei, care reusea sa spuna cu mult calm lucrurilor pe nume, cat si modul persuasiv si talentul manipulator al Sugunei, capabila sa faca pe oricine sa zambeasca, chiar si pe bunica ei, Kalyani. Shyam a fost un personaj extraordinar, genul de barbat pe care este aproape imposibil sa-l gasesti in realitate. Toate intamplarile prin care a trecut pentru Suguna, sacrificile pe care le-a facut pentru aceasta, puterea de a calca orice traditie in picioare si de a se ridica impotriva tuturor, chiar si impotriva propriei familii in numele dragostei m-au facut sa-l admir si simpatizez pe tot parcursul serialului.

Kalyani Devi a fost un personaj foarte bine construit, pe care nu am putut nici sa-l iubesc, dar nici sa-l urasc. Serialul a prezentat atat latura dura a acesteia, uneori facand gesturi care ma faceau sa am ganduri malefice in privinta ei, cat si latura umana, blanda, care ma facea sa zambesc si sa o simpatizez. Trecutul ei, cu toate intamplarile legate de Mahavir (Rajendra Gupta) m-au facut sa fiu mult mai blanda in privinta ei si sa o inteleg si sa trec cu vederea anumite greseli ale acesteia si sa-mi doresc ca ea sa-si arate mai des latura sensibila, asa cum a facut de exemplu in ceea ce o priveste pe Suguna. Indiferent daca este simpatizata sau detestata, un lucru este cert: Kalyani Devi este sarea si piperul serialului.

Un lucru care m-a impresionat in mod deosebit a fost talentul actorilor din serial, expresivitatea acestora castigandu-mi admiratia. Toti actorii din serial aveau un talent aparte, reusind sa exprime printr-un gest, printr-o privire chiar si o mie de cuvinte, nefiind necesar nici macar un sunet pentru a intelege ceea ce simteau.

As avea atat de multe de spus despre serial, dar ma tem sa nu dezvalui anumite intamplari si sa distrug farmecul acestuia, asa ca ma voi limita la a mai adauga doar faptul ca serialul merita urmarit, iar numarul mare de episoade nu ar trebui sa descurajeze pe nimeni din a-i acorda o sansa.