Recenzie carte: "Cronicile martiene" de Ray Bradbury

Cand am inceput sa citesc “Cronicile martiene” aveam asteptari foarte mari de la aceasta carte, lucru datorat probabil numeroaselor cuvinte de lauda auzite la adresa modului de a scrie al autorului. Desi mi-a placut modul in care Ray Bradbury a prezentat lucrurile, am simtit ca romanul nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor pe care le aveam, lucru datorat probabil structurii romanului sau personajelor prezente in acesta.

Romanul lui Ray Bradbury contine mai multe povestiri ce par initial a nu avea legatura una cu alta, dar care, impreuna, prezinta colonizarea planetei Marte. Manati de dorinta de a scapa de razboaiele ce ameninta Pamantul, oamenii decid sa evadeze, gasindu-si refugiul pe planeta rosie. Dupa mai multe incercari esuate, pamantenii reusesc sa cucereasca batrana planeta, descoperind ca aproape toti martienii au fost ucisi de o boala adusa de pe Pamant. Bucurosi de victoria lor, oamenii nu sunt multumiti cu simplul fapt ca au distrus o civilizatie si continua sa faca ceea ce stiu ei cel mai bine: sa distruga intreaga planeta.

Desi povestea si intriga este simpla, in unele momente romanul parand chiar plictisitor, Ray Bradbury reuseste sa se joace cu sentimentele cititorului, reusind sa te faca uneori sa iti fie rusine pentru ca faci parte din rasa umana, iar alte ori sa fii mandru de semenii tai, sau, mai bine spus, de o parte dintre acestia.

Mi-a placut faptul ca dincolo de talentul oamenilor de a distruge tot ceea ce ii inconjoara, autorul prezinta si o alta problema: nehotararea oamenilor in ceea ce vor defapt de la viata. Pamantenii fug de pe Terra pentru a scapa de lucrurile de aici, de a scapa de societatea in care traiesc, dar, ajunsi pe Marte, construiesc acelasi lucru, distrug minunatiile lasate in urma de civilizatia martiana pentru a face locul sa arate precum Pamantul, cladind o societate exact ca cea din care incearca sa evadeze.

Unul dintre capitolele mele preferate (sau mai bine zis una dintre povestirile mele preferate) este “Usher II”, care prezinta povestea unui iubitor de carte, Stendahl. In acest capitol, printre numeroasele referinte la operele lui Edgar Allan Poe, am gasit si o referinta la un alt roman al autorului pe care vreau de foarte mult timp sa-l citesc, “Fahrenheit 451”, lucru care m-a facut si mai curioasa decat eram in privinta acestuia.

Majoritatea personajelor din roman mi s-au parut enervante sau mult prea simple pentru a le da atentie, parand false si mereu in extreme. Au fost insa si cateva personaje care mi-au fost simpatice precum arheologul Spender si capitanul Wilder, martiana Ylla si martianul “Tom” din povestirea intitulata “Martianul”.

Desi romanul lui Bradbury nu mi s-a parut o capodopera, a fost totusi o lectura placuta care m-a facut sa vreau sa citesc cat mai curand si alte carti ale acestuia.