Recent am terminat de citit
romanul “Robopocalipsa” si ma bucur ca i-am dat o sansa, desi am avut cateva
retineri in privinta lui. Aproape toate cartile pe care le-am citit pana acum,
dar si toate filmele vazute care au ca tema evolutia tehnologiei, revolta
robotilor, lupta dintre oameni si masini si asa mai departe, au avut acelasi
final: tehnologia invinsa si oamenii “victoriosi”, fericiti ca au distrus ceva
ce nu au inteles niciodata. Mai mult de atat, doar citind prezentarea de pe
spatele cartii am descoperit ca tot ceea ce am banuit e adevarat, razboiul
fiind prezentat in retrospectiva, dupa ce oamenii au castigat.
Lumea a evoluat, iar tehnologia
face parte in totalitate din viata oamenilor. De la masinile care se conduc
singure, la roboteii care fac curat in casa sau fac cumparaturile in locul
nostru, pana la masinile capabile sa lupte in locul oamenilor, toate acestea
fac parte din viata de zi cu zi. Totul o ia insa razna o data cu aparitia lui
Archos, o inteligenta artificiala capabila sa controleze toate masinile de care
oamenii depind atat de mult, acest lucru ducand omenirea in pragul extinctiei.
Povestea mi s-a parut interesanta
si am apreciat faptul ca autorul a reusit sa construiasca suspansul in ciuda
faptului ca iti dezvaluise de la inceputul cartii finalul romanului. Mai mult,
la inceputul si finalul fiecarui capitol afli cateva informatii legate de
personajul respectiv si de rolul pe care acesta il v-a avea in viitor, lucru
ce, in mod normal, ar distruge misterul. In ciuda acestui lucru am citit
romanul pagina dupa pagina, cartea avand propria modalitate de a pastra
suspansul. Din acest punct de vedere, romanul mi-a amintit de “Hotul de carti”,
o carte captivanta, care a reusit sa ma tina cu sufletul la gura in ciuda
faptului ca naratorul povestii, Moartea, dezvaluia anumite elemente cu mult
inainte ca acestea sa se intample.
Mi-a placut personajul Archos si
i-am inteles rationamentul, insa, in incercarea lui de a invata, de a cunoaste,
a ajuns sa faca exact ceea ce fac oamenii: sa controleze alte fiinte, in acest
caz, alte masinarii. Pe parcursul lecturii am oscilat intre viziunea lui Archos
si cea a lui Mikiko, Noua Zero Doi si ceilalti Nascuti Liberi si, cumva, le-am
inteles pe amandoua si, in mod ciudat, eram de acord cu ambele puncte de vedere.
Inca mai am cateva intrebari referitoare la unele dintre actiunile lui Archos
si sper ca in volumul urmator sa aflu raspunsuri macar la unele dintre acestea.
Daca roboteii mi-au placut cu
totii si m-am atasat de ei in timpul lecturii, indiferent de importanta si de
rolul lor, in special de Mikiko, Noua Zero Doi, Tomo si Houdini, dintre oameni,
singurul care mi-a fost simpatic si l-am retinut in mod deosebit a fost Takeo.
In ciuda faptului ca doar o parte
dintre personajele umane au observat acest lucru, aparitia lui Archos a
reprezentat un lucru extrem de bun pentru natura, aceasta reusind sa revina la
viata. Archos nu doar ca a protejat speciile pe care de disparitie, dar a avut
si grija ca, in lupta lui, sa nu distruga mediul. In timp ce oamenii, daca ar
fii avut ocazia ar fii folosit mai mult ca sigur cele mai chimice, nocive si oribile arme,
Archos, desi ar fii putut face acest lucru, nu a folosit arme chimice.
Singurul lucru pe care il pot
reprosa cartii este modul in care a fost scrisa. Uneori, capitolele erau extrem
de asemanatoare, in ciuda faptului ca erau prezentate din perspective diferite,
de catre personaje total diferite unele de altele. Cred ca singurele capitole
pe care le-am simtit cu adevarat diferite de celelalte au fost cele din
perspectiva lui Takeo Nomura si cele prezentate din punctul de vedere al lui
Noua Zero Doi.
Mi-a placut romanul si sper sa
apara cat mai curand si la noi continuarea acestuia. Poate ca nu aduce nimic
nou in randul cartilor ce au ca tema revolta tehnologiei, dar, din punctul meu
de vedere a fost un roman bun, pe care il recomand cu drag fanilor genului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu