marți, 16 august 2016

Recenzie carte: "Scoala noptii" de Deborah Harkness

Desi primul roman nu a fost pe placul meu am continuat sa citesc si celelalte doua volume din serie pentru a nu lasa trilogia neterminata si pentru a afla totusi finalul povestii.

In cel de-al doilea volum al seriei “Cartea pierduta a vrajitoarelor” Diana si Matthew calatoresc in timp, in Anglia elisabetana, sperand sa gaseasca o vrajitoare capabila sa o invete pe Diana sa-si foloseasca magia, dar si sa gaseasca manuscrisul Ashmole 782.

Povestea a fost destul de bine structurata, dar m-am lovit de aceeasi problema ca si in cazul primului volum: descrieri lungi si care nu isi aveau rostul si mult, mult, mult prea multe detalii despre eticheta si istoria locurilor vizitate de cei doi. In plus, la un moment dat devenea mai mult decat enervanta aparitia tuturor personajelor importante din istorie care au trait in acea perioada.

In general imi plac romanele despre calatorii in timp, dar, din punctul meu de vedere, autoarea nu s-a hotarat exact asupra modului in care modificarile asupra trecutului pot afecta viitorul. La inceput se presupune ca Diana si Matthew vor sta ascunsi in trecut, fara a atrage atentia asupra lor. In loc de asta ei se plimba pe la curtile unora dintre cei mai mari domnitori, ofera anumite detalii despre viitor si chiar schimba decursul lucrurilor in anumite situatii. Acest lucru nu ar reprezenta o problema daca ei, de exemplu, prin faptele lor ar creea un viitor alternativ, dar asta nu se intampla. Ba chiar, tinand cont de anumite intamplari de la finalul cartii, lasa impresia ca se merge pe ideea de bucla temporara si ca ceea ce ei au facut in perioada de timp petrecuta in trecut fusese deja facut tot de catre ei si era important sa se intample pentru ca viitorul sa fie cel pe care ei il cunosc. Din punctul meu de vedere, toata calatoria lor in timp a fost un amestec intre cele doua si acest lucru a dus la lipsa logicii. Cat despre disparitia “vechiului Matthew” si inlocuirea lui cu “actualul Matthew” … nici nu vreau sa incep sa vorbesc despre cat de lipsit de sens este modul in care este prezentat totul….

In primul volum am detestat ambele personaje principale si, din pacate, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Diana a avut cateva momente in care a aratat o usoara evolutie si chiar mi-a fost simpatica uneori. Matthew in schimb …. ei bine, l-am detestat chiar mai mult decat in primul roman. Mai mult, in acest roman el a demonstrat si o ipocrizie uriasa in ceea ce o priveste pe Diana. Dupa sute de discursuri despre cum el, “marele vampir alfa” o protejeaza pe “sarmana printesa in pericol”, a trecut, in mare parte, cu vederea anumite intamplari de la sfarsitul romanului. Evident, pentru Matthew e mai usor sa ucizi o sarmana vrajitoare care doar a jucat rolul mesagerului (in “Cartea pierduta a vrajitoarelor”) decat sa faci ceva in privinta unor “prieteni” sau “rude” care vor cu adevarat sa o raneasca pe Diana. Pe scurt, ii urasc in continuare pe amandoi si daca Diana inca mai are ceva sanse sa-mi schimbe parerea in ultimul roman al trilogiei, Matthew nu are nici o sansa.

In schimb Jack, Annie, Stephen si Philip s-au alaturat listei mele de personaje preferate, fiecare dintre ei fiind unic si interesant. Mi-a placut faptul ca Stephen a pus piciorul in prag si le-a explicat Dianei si lui Matthew cum stau lucrurile, dar le-a si demonstrat in acelasi timp ca nu sunt atat de inteligenti pe cat se cred.

La fel ca si primul roman, nici acesta nu pot sa zic ca este unul dintre preferatele mele. Incep sa fiu destul de sigura de faptul ca seria nu este pe placul meu, dar cu siguranta, fiecare roman isi are cititorul lui si sunt sigura ca sunt persoane care au adorat romanele. Poate al treilea roman o sa ma faca sa-mi schimb parerea, dar nu sunt foarte sigura de acest lucru.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu